Discografie Silent Strike

Recenzia albumului

Silent Strike este, de fapt, un singur om, nu o trupa. Insa e un om care face cat o trupa, cu siguranta.

Pe numele sau Ioan Titu, bacauan (deci „consaten” cu subsemnatul, va rog, poate si patriotismul meu local sa dea pe-afara un pic, nu?...), Silent Strike aduna pe albumul sau de debut nu mai putin de 17 piese, unele fiind colaborari extrem de interesante cu nume ca Vlaicu Golcea, Ada Milea, Maria Radu sau Maria Raducanu.

Nu sunt un insider cand vine vorba de muzica electronica, as putea spune ca sunt chiar un novice. Insa m-am hotarat sa vorbesc despre acest album deoarece Silent Strike e mult mai mult decat muzica electronica.

Ceea ce sesizezi, in primul rand, in muzica lui, este o modestie compozitionala, in sensul ca artistul nu face nici mare caz si nici exces de „electronica” sa.

Oarecum minimalist in unele piese, Silent Strike ajunge sa-ti legene sufletul cu un beat simplu, peste care suprapune instrumente clasice, inregistrate live, acordurile calme ale unei clape si voci naturale, fara prea multe efecte.

Da, mai mult decat de modestie, cred ca e vorba de bun-simt, ceea ce e rar in general in muzica romaneasca.

Un prieten spunea „bai, asta e muzica de mers cu masina”. I-am replicat ca, dupa mine, risti sa faci accident, pentru ca muzica Silent Strike te face sa fii mai atent la peisaj, la ce se intampla in jur; te descoperi contemplativ, uitand de tine, fumand absent pe un pervaz.

Altul m-a intrebat „asta ce e, din aia pe care bagi iarba?” Se poate baga si asa ceva, dar ce rost are? Silent Strike e un drog subtil care, administrat, nu te tine cu gura pana la urechi vreo trei ore, ci te duce...nu stiu...pe mine m-a dus pe un camp cu verde si rosu; langa, era o catedrala parasita, cu arcadele prafuite. Un copil manca un mar intr-un colt. Si am fugit...

Sunt poetic, stiu, dar ce rost are sa va insir piesele si sa o disec pe fiecare? Hai, fie, doar cateva...Words kill people o consider capodopera albumului. Vioara ciupita (de altfel, corzile sunt prezente din plin pe album) da piesei o savoare deosebita, un ritm intim, din interior. Piesa a fost aleasa pentru a sustine clipul de prezentare a Sibiului, capitala europeana in 2007.

The eye (feat. Vlaicu Golcea) e o alta piesa in care Silent Strike foloseste instrumentele cu coarde; e o mica bijuterie muzicala, cu caracter ludic. Mijlocul piesei mi-a adus aminte de Vanghelis.

Albumul are, oricum, cateva pasaje cu iz de muzica ambientala, acesta fiind unul din lucrurile care, dupa parerea mea, il diferentiaza pe artist de majoritatea colegilor de stil. Apocrifa o are ca invitata pe Ada Milea, o interventie scurta si la obiect, ca sa zic asa.

Vocea din Floating Sadness (ce titlu frumos...) are accente orientale si, oricat de surprinzator ar parea, m-a trimis cu gandul la Dead Can Dance.

Dolphins (feat. Electric Brother & Maria Raducanu) are ceva, intr-adevar, din nesiguranta seducatoare a valurilor si vocea te cheama, intocmai ca un delfin indepartandu-se in adanc. Maria Radu are un pic din Sinead O’Connor pe Comfort me, in special la refren, dar asta se datoreaza, in mare parte, compozitiei pe care apare ca invitata.

Silent Strike are multi prieteni si asta e un lucru rar in lumea muzicala underground. Singurii prieteni a caror aparitie nu mi-a spus nimic sunt C.T.C., dar asta nu din cauza ca am ceva cu hip-hop-ul sau cu trupa in sine.

Pur si simplu mi se pare ca Echilibru rupe vraja albumului, desi e o piesa ok, luata de una singura. In context, insa, nu-i vad rostul.

In final, ceea ce-l caracterizeaza cel mai bine pe Silent Strike e chiar numele de scena pe care si l-a ales. Intr-adevar, muzica lui este ca o „lovitura tacuta”, un soc subtil si intern. Te vindeci sau ramai intins pe canapea?...

Auditie placuta!

cronica de Mihnea Blidariu