Discografie Snoop Dogg

Recenzia albumului

La cel de-al noualea album de studio, Snoop Dogg s-a hotarat sa riste o schimbare. Au mai existat si la albumele anterioare elemente inovatoare, insa „Ego Trippin” pare creat cu o pofta grozava de a face, pur si simplu, altceva.

Nici o grija, atitudinea Gangsta, versurile explicite, groove-ul specific sunt tot acolo. Insa in afara de ele avem de-a face cu aparitia unor elemente noi care pe unii i-au entuziasmat, pe altii i-au dezamagit.

Marturisesc ca am ramas cam socat cand am auzit prima oara „Sexual Eruption” – amestecul lasciv de disco si hip-hop e prea mult chiar si pentru un „loverboy” ca Snoop Dogg. Apoi, mai este si infamul „vo-coder”, acel efect de voce tipic pentru muzica dance, ce apare nu doar o data pe „Ego Trippin”. Poate nu pare mare lucru, insa unii fani au fost de-a dreptul oripilati de aparitia acestui efect pe album.

Un lucru ce m-a incantat este piesa „Press Play”, ce mixeaza o bucata de soul autentic (Isley Brothers, „Voyage To Atlantis”). Ca si la alti rapperi care au folosit astfel de sample-uri (Ghostface Killah, de exemplu), efectul este imediat si devastator, groove-ul fiind molipsitor.

„SD Is Out”, piesa imediat urmatoare, insa, e un track cel putin ciudat. Pe langa faptul ca vo-coderul nu se potriveste chiar deloc aici (spre deosebire de „Sexual Eruption”, unde e din film, totusi...), mai avem si un synth desprins din epoca muzicii electronice care intra ca nuca in perete. Mai sunt si alte piese...ciudate, sa zicem, cum ar fi „Cool”, un remake, din cate imi dau seama, care suna absolut penibil.

Se intampla si lucruri mai grave, vecine cu nebunia sau – cine stie – cu consumul excesiv de droguri. Ma refer la „My Medicine”, un country clasic, nici mai mult, nici mai putin, pe care Snoop il dedica lui Johnny Cash! Alte piese esuate: „Why Did You Leave Me”, „Waste Of Time”, „Can’t Say Goodbye” (care seamana suspect de mult cu „Changes” a lui 2Pac...).

Revenind la ceea ce e bun pe acest material, in afara de „Press Play”, exista „Gangsta Like Me”, insinuanta, subtila, „Neva Have 2 Worry”, cu un text despre propria istorie si propriile realizari, din genul „mi-au murit laudatorii”, dar cu un negativ excelent, „Life Of Da Party”, care nu de ascultat, insa, decat la un... party, „Deez Hollywood Nights”, poate cea mai buna piesa de pe album – energica, cu versuri ironice si un refren rupt din anii ’30 si „Been Around The World”, ce merita notata mai mult pentru concluzia care o trage (aceea ca dupa mai mult de 15 ani in industrie, pentru Snoop cel mai important lucru e tot familia...), decat pentru partea instrumentala.

Daca nu pomenesc de restul pieselor, nu e din lipsa de spatiu, ci pentru ca nu sunt notabile, nici in sens negativ, nici in sens pozitiv...

„Ego Trippin” e un album ce poate trece atat ca incercare curajoasa de a reinnoi hip-hop-ul, cat si ca experiment efectuat din plictiseala. Depinde din ce unghi de vedere alegi sa vezi lucrurile.

Snoop Dogg e un artist deloc conventional, insa uneori au si conventiile rostul lor. Daca unele piese sunt un succes, cu tot cu efectele ciudate si mix-urile sarite de pe fix, altele sunt doar glume proaste.

Auditie placuta!

cronica de Mihnea Blidariu