Cronica de film: Berlin Calling

Dupa “Berlin Is In Germany” si “One Day in Europe”, filmul “Berlin Calling” al lui Hannes Stohr a venit in 2008 ca un act natural, firesc. Daca ti-a placut filme din seria “It’s All Gone, Pete Tong”, probabil ca vei fi incantat si de acest portret al muzicianului german, conturat intr-o ora si jumatate.

Desi pare desprinsa din cliseul “sex, drugs and rock & roll”, viata lui Ickarus (DJ si producator de muzica electronica din Berlin) se invarte, in primul rand, in jurul muzicii. Producatorul si DJ-ul Martin (Paul Kalkbrenner), cunoscut sub numele de DJ Ickarus, se afla in turneul mondial de lansare a celui mai bun album de pana atunci, alaturi de prietena sa Mathilda (Rita Lengyel) si de managerul sau. Toate planurile sunt ruinate in momentul in care Ickarus este internat sub influenta drogurilor dupa un gig, intr-o clinica psihiatrica.

Avem de-a face cu artistul care are probleme cu drogurile si isi gaseste intotdeauna refugiul in arta; in cazul de fata, in muzica sa; artistul care, in momente de nebunie, confunda realitatea in care traieste cu una imaginara, aude sunete care nu exista, traieste intens muzica pe care o compune.

Desi filmul nu este nici pe departe cel mai stralucit din filmele vizionate in ultima vreme, soundtrack-ul este cu siguranta unul din punctele sale forte. In mod previzibil, cele mai bune piese produse de Ickarus sunt facute in momente de tensiune interna (datorata in primul rand de catre droguri), in clinica in care este internat.

Martin (Ickarus) este un personaj trist, dramatic. Afla ca prietena sa este bisexuala, drogurile il fac sa piarda controlul asupra vietii sale iar singurul lucru care ii mai ramane este muzica.

In film apar si alte personaje de la B Pitch Control (casa de discuri de care apartine Paul Kalkbrenner, cel care joaca rolul principal in film), cum ar fi Ellen Allien sau Sascha Funke, insa doar cu rolul de DJ. Dincolo de film, descoperim anumite trasaturi specifice ale pieselor lui Kalkbrenner; muzica este interpretata in mod diferit si transmite stari diferite la fiecare dintre noi, insa telespectatorilor care nu vor sa faca mari eforturi de imaginatie, li se ofera o interpretare foarte apropiata de un adevar (fireste, relativ).

Sunt prezentate viziuni artistice ale unor piese precum “Sky and Sand”, “Aaron”, “Queer Fellow”, “Azure” si altele de pe albumul “Berlin Calling”, dar si “Mango” a lui Sascha Funke. Iar un alt punct forte este cu siguranta varietatea si multitudinea de peisaje foarte bine montate.

Berlin Calling nu este un film despre nightlife-ul din Berlin, nu este un film despre clubbing si nici macar un film foarte captivant. Este un film artistic, care, in mod involuntar, prezinta o etapa a generatiei noastre, generatia iubitorilor de muzica electronica. Transpune foarte bine scene adevarate care se petrec in clubbing si comportamente ale artistilor cu probleme cu drogurile. Trebuie insa sa recunoastem ca debutul lui Paul Kalkbrenner nu este de neglijat; artistul neamt chiar joaca bine in rolul lui Ickarus.

Filmul este destinat deopotriva iubitorilor de muzica electronica (deveniti maniaci), dar si celor care nu sunt interesati in mod direct de aceasta muzica si de stilul de viata pe care cei implicati in aceasta muzica il adopta. Nota 7 spre 8.

Berlin Calling - The official trailer